Tot câteodată, înțelegi ce citești.
Din obisnuința,din plictiseală, din inerție.
Nu te lauzi. Nu ai cu ce. Nu ai cui.
O mai fac și altii. Mulți. Mult mai bine.
Nici ei nu fac o virtute din asta. Unii ar avea motive.
Când discuți cu ei, nu-i înțelegi. E prea mult.

Virtutea și-o asumă proștii.
Ei nu citesc. Și sunt mândri.
Cartea devine, în opinia lor, motiv de ironie.
Ei nu spun ironie, spun caterincă.

Ce faci, bă, citești?
Sună a ocară.
Și, atunci, negi. Ai nevoie de ei. Proștii sunt utili. Ei aduc foloase. Așa că faci un compromis.
Ce ai putea să le spui?!

Dumnezeu ne-a facut egali.
Prostia a făcut restul.

Și , atunci,citești pe intuneric. Nici ei nu stau în lumină.
Hulesc.

Ești minoritar fără drepturi.

Hemingway nu te poate apăra. E mort. Pentru ei e enigmă.

Și atunci taci. Citești încet. Meschin. Ascuns.

Râzi împreuna cu ei. Inventezi scuze.

Te întorci cu spatele și urli. Și tot nu recunoști. Și ei se fudulesc. Încă unul de-al lor.

Rânjești și tu, ca prostul. Împingi cartea cu piciorul sub birou. Îi confirmi. Îi aduci în legalitate. Le dai un nume.
Proștii nu ar trebui să poarte nume. Ei nu au etimologie.
Și tu garantezi pentru ei.

Citești.
Câteodată.
În ilegalitate. Și vrei să te pierzi într-un oraș analfabet.

Dar ei sunt vânători iscusiți.
Lași capul în jos și cauți cuvinte. Alea puține prin care să te faci înteles.

Iertare!

Sursa: https://www.facebook.com/byRichardZamfirache/photos/a.108795084111527/137164327941269/?type=3&theater (iun 2020)